Cum dai un șut perfect?

Piciorul stă lipit de minge cam o sutime de secundă, mai puțin decât o clipire. În timpul ăsta mingea se turtește ca o portocală strânsă în pumn, apoi sare înapoi la forma ei și pleacă.

După ce mingea a plecat, nu-i mai poți schimba nimic. Tot ce face ea în aer, viteza, direcția, rotația, se hotărăște în acea sutime de secundă.

Regula e a lui Isaac Newton: cu cât împingi mai tare un obiect, cu atât accelerează mai mult, iar un obiect ușor pleacă mai repede. O minge de fotbal de mărime oficială cântărește între 410 și 450 de grame, cam cât o sticlă mică de apă plină.

Ce contează nu e doar forța, ci forța înmulțită cu timpul cât apasă piciorul. Fizicienii numesc produsul impuls. Un contact puțin mai lung, cu glezna fermă, dă mingii mai multă viteză.

Și mingea „ajută”. Când se turtește, aerul din ea se strânge ca un arc, iar când revine îi dă înapoi o parte din energie. O minge dezumflată se turtește mult, dar revine moale și pleacă mai încet.

Dacă lovești mingea exact pe mijloc, toată împingerea trece prin centrul ei. Pleacă drept și aproape fără să se rotească.

Dacă o lovești sub mijloc, o parte din împingere o ridică, iar mingea se învârte înapoi și urcă. Așa se trimite o minge peste zid sau peste portar.

Dacă o lovești într-o parte, cu interiorul labei, mingea începe să se rotească în jurul ei. O minge care se rotește face curbă în aer: e efectul Magnus, explicat pe larg în lecția „De ce face mingea curbă?”.

Fizicienii spun că o forță care nu trece prin centrul unui obiect îl și rotește. Cu cât lovești mai departe de mijloc, cu atât rotația e mai mare, dar cu atât mai puțin din lovitură o împinge înainte. De aceea un șut cu efect mare e, de obicei, mai lent decât unul lovit plin.

Invers, un șut foarte tare, lovit perfect pe mijloc, aproape fără rotație, poate „dansa” la întâmplare prin aer, pentru că aerul se desprinde de minge în vârtejuri neregulate.

Puterea nu vine doar din picior. Vine din pasul de elan, din șold, din trunchi și abia la final din gleznă. Ca la un bici, fiecare parte a corpului îi dă viteză celei de după, iar vârful, adică laba piciorului, ajunge cel mai rapid.

Piciorul de sprijin stă lângă minge, cu vârful spre țintă: spre unde arată, cam acolo pleacă mingea. Corpul aplecat puțin peste minge o ține jos. Dacă te lași pe spate, mingea urcă prea mult.

Glezna trebuie ținută fermă, cu vârful piciorului întins în jos. O gleznă moale cedează la impact și pierde din împingere, ca un ciocan cu coada de cauciuc. Cu șiretul lovești pentru putere, cu interiorul labei pentru precizie și curbă.

Iar după lovitură, piciorul merge mai departe, după minge. Asta nu e pentru frumusețe: așa contactul nu se oprește brusc înainte de vreme.

La un penalty, mingea stă la 11 metri de poartă. Un șut puternic ajunge acolo în mai puțin de o jumătate de secundă, iar portarul are nevoie de aproape tot timpul ăsta doar ca să se arunce. De aceea mulți portari aleg o parte înainte de șut, după cum se mișcă trăgătorul.

Asta face penalty-ul un joc de ghicit. Cine trage mereu în același colț devine ușor de citit. Cercetătorii care au studiat mii de penalty-uri au găsit că jucătorii buni își amestecă alegerile, ca să nu poată fi ghiciți.

La fotbalul profesionist, aproximativ trei penalty-uri din patru sunt transformate. Matematica jocurilor de ghicit se numește teoria jocurilor. Ea spune că, atunci când nimeni nu are voie să fie previzibil, cea mai bună strategie e să alegi la întâmplare, dar cu anumite proporții. Studiile pe meciuri reale au găsit că alegerile jucătorilor profesioniști sunt destul de aproape de ce prezice teoria.

Pata arată cât din minge a atins hârtia în clipa impactului. Cu cât mingea vine mai repede, cu atât se turtește mai mult, iar o minge moale se turtește și mai mult. La un șut adevărat, gheata o turtește mult mai tare decât căderea din mâini, de aceea pozele cu încetinitorul arată mingea aproape ca o lentilă.