Cum funcționează internetul?

Se spune că pozele stau „în cloud”, adică în nor. În realitate, internetul e făcut din lucruri foarte solide: miliarde de calculatoare, telefoane și alte aparate, legate între ele prin cabluri și unde radio.

Pozele, filmele și jocurile stau, de fapt, în centre de date: clădiri mari pline cu calculatoare care merg zi și noapte și trebuie răcite tot timpul.

Între continente, datele nu trec, de cele mai multe ori, prin sateliți. Trec prin cabluri întinse pe fundul oceanelor. Sunt câteva sute de astfel de cabluri, unele lungi de zeci de mii de kilometri. Pe ele circulă aproape tot traficul de internet dintre continente.

Când trimiți ceva pe internet, calculatorul nu-l trimite dintr-o bucată. Îl taie în pachete mici. Pe fiecare pachet scrie adresa la care trebuie să ajungă și numărul lui de ordine.

Pachetele pleacă fiecare pe drumul lui, prin calculatoare speciale numite rutere. La destinație sunt puse la loc, în ordine. Dacă unul lipsește, e cerut din nou.

Regulile după care se taie, se trimit și se lipesc pachetele se numesc protocoale. Cele mai importante sunt IP, care se ocupă de adrese și de drum, și TCP, care verifică dacă au ajuns toate pachetele și le pune în ordine. Au fost gândite în anii 1970 de Vint Cerf și Bob Kahn.

Avantajul pachetelor: dacă un drum e blocat sau un ruter se strică, pachetele următoare ocolesc locul. Rețeaua merge mai departe chiar dacă se strică bucăți din ea.

Multe cabluri de internet nu au deloc cupru în ele. Au fire de sticlă foarte pure, groase cam cât un fir de păr. Prin ele, informația călătorește ca lumină care clipește de miliarde de ori pe secundă.

Lumina nu iese din fir: de fiecare dată când ajunge la margine, se întoarce înapoi în fir, ca o minge de biliard care ricoșează de manta. Clipitul e un cod: lumină și întuneric, adică 1 și 0.

Fenomenul care ține lumina în fir se numește reflexie totală. Firul are un miez de sticlă și un strat exterior făcut dintr-o sticlă puțin diferită, care abate lumina altfel. Când lumina lovește granița dintre ele sub un unghi mic, nu mai poate ieși și se reflectă înapoi, iar și iar, pe toată lungimea firului.

Ca să ajungă o scrisoare, ai nevoie de o adresă. Pe internet, fiecare aparat conectat primește o adresă făcută din numere, numită adresă IP. Una dintre formele ei arată așa: patru numere despărțite prin puncte, ca 192.0.2.10.

Nimeni nu ține minte șiruri de numere. Așa că există un fel de agendă a internetului, numită DNS: tu scrii numele unui site, iar DNS-ul caută adresa lui în numere.

Internetul și web-ul nu sunt același lucru. Internetul e rețeaua de cabluri și calculatoare. Web-ul, cu paginile și linkurile pe care dai clic, e doar unul dintre lucrurile care merg pe internet. L-a inventat în 1989 Tim Berners-Lee, care lucra la CERN, un laborator de fizică din Elveția.