Cum s-a format Pământul?

Acum aproximativ 4,6 miliarde de ani, aici era doar un nor uriaș de gaz și praf. Gravitația l-a strâns încet. Cu cât se strângea, cu atât se rotea mai repede, ca un patinator care își strânge brațele.

În mijloc s-a adunat atât de multă materie încât s-a aprins: așa s-a născut Soarele. În jurul lui a rămas un disc de praf și pietre. Bucățile se ciocneau și se lipeau: din praf, pietricele, apoi bolovani, apoi corpuri cât munții. Cele mai mari au devenit planete.

Norul se numește nebuloasa solară. Discul din jurul Soarelui tânăr se numește disc protoplanetar, iar corpurile de câțiva kilometri, planetezimale. Telescoapele de azi văd discuri ca acesta în jurul altor stele tinere, cu goluri în care probabil se formează planete. Așa știm că povestea nu e doar o teorie de pe hârtie.

Pământul tânăr era o minge fierbinte, în mare parte topită, lovită fără oprire de bolovani din spațiu. Fără oceane, fără aer bun de respirat, fără viață.

Fierul, greu, s-a scufundat spre centru și a format nucleul. Rocile mai ușoare au rămas deasupra și, când Pământul s-a răcit, au făcut o coajă: scoarța.

Explicația pe care o acceptă cei mai mulți oameni de știință pentru Lună e o ciocnire uriașă. O planetă cam cât Marte, numită Theia, s-ar fi izbit de Pământul tânăr. Din bucățile aruncate pe orbită s-a adunat Luna.

Ipoteza ciocnirii are un punct greu: rocile lunare seamănă foarte mult cu cele de pe Pământ, ca „amprentă” chimică. Dacă Luna ar fi făcută mai ales din Theia, ar trebui să fie mai diferită. Cercetătorii propun variante: o ciocnire mai violentă, care a amestecat totul, sau o Theia făcută din materiale asemănătoare cu Pământul.

Vulcanii scoteau din adâncuri gaze și vapori de apă. Când Pământul s-a răcit destul, vaporii au căzut ca ploaie și s-au strâns oceanele. O parte din apă a venit, probabil, și cu asteroizii care loveau planeta.

Aerul de la început n-avea aproape deloc oxigen. Oxigenul l-au făcut, în sute de milioane de ani, ființe minuscule din ocean care foloseau lumina Soarelui: cianobacteriile.

Ca să înțelegi cât de veche e povestea, strânge toată istoria Pământului într-o singură zi. Pământul se naște la miezul nopții. Oamenii ca noi apar abia cu câteva secunde înainte de miezul nopții următoare.

În Australia s-au găsit cristale minuscule, numite zirconi, vechi de aproximativ 4,4 miliarde de ani. Sunt cele mai vechi bucăți de Pământ cunoscute. Unii meteoriți sunt resturi din norul de la început; măsurându-i, aflăm vârsta sistemului solar.

Astronauții misiunilor Apollo au adus de pe Lună 382 de kilograme de roci, studiate și azi.

Ceasul cu care se măsoară e chiar în atomi. Unii atomi, ca uraniul, se transformă încet în alții, cum ar fi plumbul, într-un ritm foarte precis. Măsurând cât uraniu și cât plumb are un cristal, se calculează câți ani au trecut. Metoda se numește datare radiometrică și a dat vârsta Pământului: aproximativ 4,54 miliarde de ani.