De ce greșește uneori prognoza meteo?

Vremea e ce se întâmplă în aer azi sau mâine: soare, ploaie, vânt, frig. Clima e cum e vremea de obicei într-un loc, pe mulți ani. Vremea îți spune ce să îmbraci azi. Clima îți spune ce haine să ai în dulap.

Aproape toată vremea se petrece în stratul de jos al aerului, gros de aproximativ 10-12 kilometri deasupra noastră. Motorul ei e Soarele: încălzește pământul și apa, iar aerul încălzit pune totul în mișcare.

Soarele încălzește apa din mări și lacuri, iar ea se transformă în vapori invizibili, care urcă. Asta e evaporarea. Sus e mai frig: vaporii se răcesc și se strâng în picături minuscule. Miliarde de picături la un loc fac un nor.

Picăturile se lipesc între ele și cresc, până devin prea grele și cad: ploaie, zăpadă sau grindină. Apa ajunge în râuri, apoi în mare, și o ia de la capăt. Apa din paharul tău a mai fost, cândva, nor.

Cum plutește un nor greu? Picăturile lui sunt foarte mici, de aproximativ zece ori mai subțiri decât un fir de păr, și împrăștiate într-un spațiu uriaș. Aerul cald care urcă le ține sus. Un nor mic, de un kilometru cub, are în el aproximativ 500 de tone de apă.

Vaporii au nevoie de ceva pe care să se strângă: firișoare de praf, sare din mare sau fum. Fără aceste „semințe”, numite nuclee de condensare, norii s-ar forma mult mai greu.

Aerul cald e mai ușor și urcă. În locul lui vine aer mai rece de alături. Mișcarea asta e vântul. La mare se vede bine: ziua uscatul se încălzește mai repede decât apa, deci briza bate dinspre mare. Noaptea, uscatul se răcește mai repede, iar briza se întoarce.

Norii au nume latinești, propuse acum peste 200 de ani de englezul Luke Howard. Cumulus sunt grămezile pufoase de vreme bună. Stratus sunt pătura cenușie și joasă. Cirrus sunt fâșiile subțiri de gheață, foarte sus. Cumulonimbus sunt turnurile de furtună.

Meteorologii adună în fiecare zi milioane de măsurători: de la stații, de la baloane care urcă la peste 30 de kilometri, de la avioane și sateliți. Apoi calculatoare foarte puternice calculează cum se va mișca aerul.

Problema e că atmosfera e haotică: o diferență minusculă la început devine, după câteva zile, o diferență uriașă. De aceea prognoza e bună pentru câteva zile, tot mai nesigură după o săptămână, iar peste două săptămâni nu mai poate spune aproape nimic despre o zi anume.

Fenomenul a fost observat de meteorologul american Edward Lorenz, la începutul anilor 1960. A rulat din nou un calcul, dar a introdus un număr rotunjit la trei zecimale în loc de șase. Prognoza calculată a ieșit, după un timp, complet diferită.

În 1972, Lorenz a ținut o prelegere cu titlul: poate bătaia aripilor unui fluture în Brazilia să pornească o tornadă în Texas? De atunci, ideea se numește „efectul fluture”. Meteorologii rulează azi aceeași prognoză de zeci de ori, cu mici diferențe la început, ca să vadă cât de sigură e.