Cine trăiește pe mâinile mele?

Microbii sunt ființe atât de mici încât îți trebuie un microscop ca să le vezi. Trăiesc peste tot: în aer, în apă, în pământ, pe masă, în gură și mai ales în burtă.

Bacteriile sunt făcute dintr-o singură celulă. Cele mai multe sunt inofensive sau chiar utile. Drojdiile și mucegaiurile sunt ciuperci mici. Virusurile sunt mult mai mici decât bacteriile și nu se pot înmulți singure: au nevoie de celulele altcuiva.

Sunt virusurile vii? Biologii nu cad de acord. Un virus n-are celulă și nu mănâncă. E un pachet de instrucțiuni genetice (ADN sau ARN) într-o coajă de proteine. Intră într-o celulă și o pune să-i facă copii. De aceea mulți spun că virusurile stau la granița dintre viu și neviu.

Un calcul din 2016 spune că în corpul unui om sunt aproximativ tot atâtea bacterii câte celule proprii, cam 38.000 de miliarde. La un loc ar cântări aproximativ 200 de grame, cât un pahar cu apă.

O bacterie nu are pui. Crește, apoi se rupe în două. Fiecare jumătate crește și se rupe și ea. În condiții perfecte, cald, umed și cu hrană, unele bacterii se dublează la aproximativ 20 de minute.

Fă socoteala: după o oră sunt 8, după trei ore sunt 512. De aceea mâncarea gătită nu stă ore întregi pe masă vara. Frigul din frigider nu omoară bacteriile, dar le încetinește foarte mult.

Multe virusuri, ca cel al gripei, sunt învelite într-o pieliță de grăsime. Săpunul are molecule cu două capete: unul se lipește de apă, celălalt de grăsime. Capetele care iubesc grăsimea intră în pielița virusului și o desfac. Apa duce apoi bucățile la canal.

Ca săpunul să aibă timp, freacă-ți mâinile cel puțin 20 de secunde: palmele, dosul palmelor, printre degete, degetele mari și vârfurile degetelor. Apa singură spală murdăria, dar nu desface pielița de grăsime.

Moleculele de săpun se numesc surfactanți. Capătul „hidrofil” iubește apa, capătul „hidrofob” fuge de ea și se ascunde în grăsime. În apă, ele se strâng în bile mici, numite micele, care închid grăsimea și microbii înăuntru și îi duc departe de piele.

Antibioticele lucrează altfel: atacă piese pe care le au doar bacteriile, ca peretele lor. Virusurile n-au piesele astea, deci antibioticele nu le fac nimic. Iar folosite fără nevoie, antibioticele ajută bacteriile rezistente să se înmulțească. De aceea le iei doar când le recomandă medicul.

Iaurtul îl fac bacterii care mănâncă zahărul din lapte și scot un acid. Laptele se îngroașă și devine acrișor. Pâinea crește pentru că drojdia scoate bule de gaz în aluat. Murăturile își iau gustul acru tot de la bacterii.

Și primul microscop care a arătat microbii a fost construit de un negustor de stofe. Antonie van Leeuwenhoek, din Olanda, își șlefuia singur lentilele. Prin anii 1670 a văzut „animăluțe” minuscule într-o picătură de apă și le-a descris în scrisori.

În anii 1860, francezul Louis Pasteur a arătat că microbii strică laptele și vinul și că o încălzire scurtă îi poate opri. Metoda îi poartă numele: pasteurizarea. În 1885, românul Victor Babeș a publicat, cu francezul Victor Cornil, unul dintre primele tratate despre bacterii.

În 1928, Alexander Fleming a observat că pe un vas cu bacterii crescuse un mucegai, iar în jurul lui bacteriile muriseră. Din substanța acelui mucegai s-a făcut penicilina. A ajuns medicament abia în anii 1940, după munca altor cercetători.