Cum găsesc păsările drumul când migrează?
O barză pleacă toamna din România, zboară mii de kilometri până în Africa și, primăvara, se întoarce adesea exact la cuibul de pe același stâlp. Fără hartă și fără telefon. Eu, cu toți strămoșii mei, n-am plecat niciodată din baltă.
Un corp făcut pentru zbor
Multe oase ale păsărilor sunt goale pe dinăuntru, cu mici bare de întărire, ca un pod. Sunt ușoare, dar rezistente.
Penele sunt ușoare și flexibile, iar firișoarele lor se prind între ele ca un fermoar. Împreună fac aripa. Mușchii pieptului, cei care bat aripile, sunt foarte mari: la unele păsări cântăresc cam un sfert din tot corpul.
Păsările respiră altfel decât noi. Au, pe lângă plămâni, niște saci cu aer întinși prin corp și chiar în unele oase. Aerul trece prin plămâni într-un singur sens, atât la inspirație, cât și la expirație, așa că sângele primește oxigen tot timpul.
De aceea unele păsări pot zbura foarte sus, unde aerul e rar. Gâștele cu cap vărgat traversează munții Himalaya pe la peste 5.000 de metri.
Marea călătorie
Iarna, la noi, insectele, broaștele și șerpii dispar sub pământ, iar berzele n-ar avea ce mânca. Așa că pleacă spre Africa, unde e cald și e hrană. Asta se numește migrație.
Berzele nu traversează marea. Deasupra apei nu se formează curenți de aer cald care să le ridice. De aceea, berzele din estul Europei ocolesc pe la strâmtoarea Bosfor, în Turcia, apoi pe lângă Marea Mediterană.
Barza e o pasăre planoare: bate rar din aripi și se lasă purtată de coloane de aer cald care urcă de pe pământul încălzit de soare, numite termice. Urcă în spirală într-o termică, apoi alunecă ușor în jos până la următoarea. Așa face mii de kilometri cheltuind puțină energie. Peste mare nu are termice, iar bătutul din aripi ore întregi ar obosi-o prea tare.
Busola din capul păsării
Păsările se orientează după mai multe lucruri deodată. După Soare: știu unde trebuie să fie el la fiecare oră a zilei. După stele: cele care zboară noaptea învață, de pui, cum se rotesc stelele pe cer.
Țin minte râuri, munți și țărmuri. Și multe par să simtă câmpul magnetic al Pământului, ca o busolă.
Un cercetător a crescut păsărele într-un planetariu, sub un cer fals care se rotea în jurul altei stele decât cea reală. Toamna, păsările au plecat în direcția greșită, după cerul pe care îl învățaseră.
Experimentul e al lui Stephen Emlen, din anii 1960-1970. A arătat că păsările nu se nasc cu harta stelelor, ci învață punctul în jurul căruia se rotește cerul.
Pentru simțul magnetic, cea mai discutată ipoteză e o proteină din ochi, criptocromul. Lumina ar face în ea reacții care depind de câmpul magnetic, așa că pasărea ar putea chiar „vedea” direcția. Ipoteza nu e încă dovedită.
Fapt sau legendă?
„Rândunelele petrec iarna îngropate în nămol, pe fundul bălților.”
„Gâștele zboară în formă de V ca să obosească mai puțin.”
„Păsările mici călătoresc spre sud pe spatele berzelor și cocorilor.”
Experiment: foaia care se ridică
Nu se știe încă
Experimentele arată clar că multe păsări folosesc câmpul magnetic al Pământului. Dar nu se știe încă sigur cu ce organ îl simt. Poate e o proteină din ochi, poate niște cristale magnetice din cioc sau din urechea internă, poate amândouă. E unul dintre misterele mari ale biologiei.
Testul lui Kokodel
- Egevang C. et al. Tracking of Arctic terns Sterna paradisaea reveals longest animal migration. Proceedings of the National Academy of Sciences 107, 2010.
- Portugal S. J. et al. Upwash exploitation and downwash avoidance by flap phasing in ibis formation flight. Nature 505, 2014.
- Mouritsen H. Long-distance navigation and magnetoreception in migratory animals. Nature 558, 2018.
- Cornell Lab of Ornithology. All About Birds.