Cum a apărut scrisul?

Oamenii vorbesc de zeci de mii de ani, poate de peste o sută de mii. Scriu doar de aproximativ 5.000 de ani. Aproape toată istoria noastră, tot ce se știa a trebuit ținut minte.

Unde e apă vara, ce plante sunt otrăvitoare, cine au fost bunicii bunicilor. Toate se spuneau din om în om. Iar oamenii care țineau minte cel mai mult erau prețuiți ca niște comori.

În Grecia antică, recitatorii numiți rapsozi spuneau pe de rost „Iliada” și „Odiseea”: împreună, aproape 28.000 de versuri. În India, imnurile numite Vede au fost transmise oral, cuvânt cu cuvânt, mult timp înainte să fie scrise. În Africa de Vest, povestitorii numiți griot păstrează și azi istoria unor familii pe multe generații.

Trucurile lor: ritmul, rima, formulele care se repetă și imaginile puternice. Creierul ține minte mai ușor o melodie decât o listă. De aceea un refren îți rămâne în cap și când nu vrei.

Primul scris adevărat a apărut acum aproximativ 5.200 de ani, în Mesopotamia, unde e azi Irakul. Nu l-au inventat poeții, ci socotitorii: aveau nevoie să noteze câte oi și câți saci de grâne are fiecare.

Scriau cu un bețișor pe tăblițe de lut moale. Semnele arătau ca niște cuie mici, de aceea scrisul se numește cuneiform. Cam în aceeași perioadă, în Egipt apăreau hieroglifele, făcute din desene mici.

Scrisul a fost inventat de mai multe ori, separat: în Mesopotamia, în China (acum aproximativ 3.200 de ani) și în America Centrală. Pentru Egipt, cercetătorii încă discută dacă a fost o invenție separată sau o idee preluată de la vecini.

Problema primelor scrieri: aveai nevoie de sute de semne. Puțini oameni le învățau pe toate. Scribii studiau ani întregi.

Apoi a venit o idee mai simplă: un semn pentru fiecare sunet, nu pentru fiecare cuvânt. Fenicienii, un popor de negustori pe mare, foloseau acum aproximativ 3.000 de ani doar 22 de semne. Din alfabetul lor se trag, pe drumuri lungi, și literele grecești, și cele latine, și cele chirilice.

Alfabetul fenician avea doar consoane. Grecii au adăugat vocalele. Litera A pornește dintr-un desen de cap de bou, „alef”, pe care fenicienii l-au simplificat, iar grecii l-au întors. Dacă răstorni un A, încă vezi botul și cele două coarne.

Cei care au avut prima dată ideea literelor-sunete au trăit, probabil, cu câteva sute de ani înaintea fenicienilor, în Egipt și în Sinai. Au lăsat doar câteva inscripții scurte.

Mult timp, pe teritoriul României de azi, documentele se scriau în slavonă, limba bisericii și a cancelariilor domnești. Cea mai veche scrisoare păstrată, scrisă în limba română și cu dată sigură, e din 1521.

A trimis-o un negustor din Câmpulung, Neacșu, judelui Brașovului, ca să-l anunțe că armata otomană se pregătește să treacă Dunărea. Se numește „Scrisoarea lui Neacșu” și se păstrează la Arhivele Naționale din Brașov.

Scrisoarea e scrisă cu litere chirilice. Românii au scris așa câteva sute de ani. Trecerea la alfabetul latin s-a făcut treptat, cu un alfabet „de tranziție”, care amesteca literele, și a devenit oficială în jurul anului 1860.

Și poeziile populare au trăit mult timp doar în memorie. „Miorița” a fost cântată prin sate generații la rând. Vasile Alecsandri a publicat-o pe la mijlocul secolului al XIX-lea, iar folcloriștii au adunat mai târziu sute de variante ale ei, din toate regiunile.

De ce merge? Repetarea la distanță, cu pauze de câteva ore sau o zi, ajută creierul să mute informația în memoria de lungă durată. Imaginile adaugă încă un „cârlig” de care se agață amintirea. Rapsozii nu aveau altă metodă: doar ritm, imagini și repetiție.