De ce ne e frică?
Inima bate tare, mâinile transpiră, burta se strânge. Frica pare ceva de care ar trebui să scapi. De fapt, e una dintre cele mai vechi unelte ale corpului. Neamul meu a trăit zeci de milioane de ani și cu ajutorul ei.
Alarma din creier
Adânc în creier ai două grămăjoare de neuroni, fiecare cam cât o migdală. Se numesc amigdale. Ele verifică tot ce vezi și auzi și, dacă ceva pare periculos, trag alarma.
Alarma pornește foarte repede, uneori înainte să-ți dai seama ce s-a întâmplat. Tresari la un zgomot puternic și abia apoi te uiți ce a fost.
Neurologul Joseph LeDoux a arătat că semnalul de la ochi și urechi ajunge la amigdală pe două drumuri. Unul e scurt și rapid, dar grosier: vede „ceva lung pe jos”. Celălalt trece prin scoarța creierului, e mai lent și mai atent: își dă seama că e doar un furtun. Primul te face să sari, al doilea te liniștește.
Luptă, fugi sau îngheață
Când alarma pornește, corpul se pregătește în câteva secunde: inima bate mai repede, respiri mai des, mușchii se încordează. Pentru strămoșii noștri, care se întâlneau cu animale sălbatice, asta însemna să poată fugi sau să se apere.
Uneori corpul face altceva: îngheață pe loc. Și asta e o reacție veche de protecție.
Fiziologul american Walter Cannon a descris, la începutul secolului XX, reacția numită „luptă sau fugi”. Glandele de deasupra rinichilor eliberează adrenalină, un hormon care accelerează inima și trimite mai mult sânge spre mușchi. Digestia trece pe planul doi: de aici senzația de nod în stomac.
Aceeași alarmă pornește azi înainte de un test sau când vorbești în fața clasei. Nu e un pericol real, doar o alarmă puțin prea sensibilă.
Cum se micșorează o frică
Respirația lentă îi transmite corpului că totul e în regulă. Când expiri încet, inima încetinește puțin. Mulți sportivi și piloți folosesc respirația ca să se liniștească.
Psihologii au mai observat că o frică mare se micșorează când te apropii de ea încet, treaptă cu treaptă, în siguranță. La fiecare treaptă, creierul învață: „n-a fost așa de rău”.
Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să-ți fie frică și să faci totuși un pas mic. Iar o frică spusă cuiva în care ai încredere devine, de obicei, mai mică.
Și numele contează. Într-un experiment din 2007, echipa psihologului Matthew Lieberman a văzut că, atunci când oamenii pun în cuvinte o emoție („simt frică”), activitatea amigdalei scade, iar o zonă din partea din față a creierului lucrează mai mult.
Dacă o frică te oprește des din lucruri pe care ai vrea să le faci, vorbește cu un adult în care ai încredere. Există oameni care știu să ajute.
Fapt sau legendă?
„Oamenii curajoși nu simt frică.”
„Struțul își bagă capul în nisip când îi e frică.”
„Bebelușii se sperie de zgomote puternice fără să fi învățat asta.”
Experiment: pulsul și respirația
Nu se știe încă
Unele frici, ca frica de păianjeni sau de șerpi, sunt foarte răspândite, chiar și la oameni care n-au fost niciodată mușcați. Unii cercetători cred că ne naștem pregătiți să le învățăm mai ușor. Alții cred că le preluăm de la cei din jur. Cât vine din gene și cât din ce trăim, știința nu știe încă exact.
Testul lui Kokodel
- LeDoux J. The Emotional Brain. Simon & Schuster, 1996.
- Cannon W. B. Bodily Changes in Pain, Hunger, Fear and Rage. D. Appleton and Company, 1915.
- Lieberman M. D. et al. Putting feelings into words: Affect labeling disrupts amygdala activity in response to affective stimuli. Psychological Science 18, 2007.