De ce râdem?
Un sunet ciudat, care îți scutură tot corpul și uneori nu se mai oprește. Oamenii îl fac de zeci de ori pe zi și aproape nimeni nu se întreabă de ce. Cercetătorii s-au întrebat, iar unele răspunsuri sunt mai serioase decât te-ai aștepta.
Mai vechi decât cuvintele
Bebelușii încep să râdă pe la 3-4 luni, cu mult înainte să spună primul cuvânt. Nu învață râsul de la nimeni: râd și copiii care nu aud.
Și cimpanzeii, gorilele și urangutanii râd când se joacă sau sunt gâdilați, cu un fel de gâfâit vesel. Asta înseamnă că râsul e mult mai vechi decât vorbirea.
Neurologul Jaak Panksepp a gâdilat șobolani și a descoperit că scot niște ciripituri foarte înalte, de ultrasunete, pe care urechea noastră nu le aude. Șobolanii gâdilați veneau singuri înapoi la mâna care îi gâdilase.
În 2009, o echipă condusă de Marina Davila Ross a comparat râsul puilor de maimuțe mari cu al copiilor și a putut desena un fel de arbore genealogic al râsului. Strămoșul comun al oamenilor și maimuțelor mari râdea, probabil, deja.
Râsul se ia
Psihologul american Robert Provine a urmărit oameni care râdeau, pe stradă, în parcuri, la cafenele. A găsit că râdem de aproximativ 30 de ori mai des când suntem cu alții decât când suntem singuri.
Râsul se ia, ca un căscat. Când auzi pe cineva râzând, îți vine să zâmbești și tu, chiar dacă nu știi de ce râde.
Provine a mai găsit ceva: cei mai mulți oameni nu râd după glume. Râd după fraze banale, de tipul „Ne vedem mai târziu”. Râsul e mai mult despre oameni decât despre glume.
Un studiu din 2006 a arătat că, atunci când auzim pe cineva râzând, se activează în creierul nostru zonele care pregătesc mișcările feței. Creierul se pregătește, singur, să râdă și el. De aici vine probabil și râsul molipsitor. Mulți cercetători cred că rolul cel mai vechi al râsului e să spună celorlalți: „e joacă, nu e pericol”.
Ce face o glumă amuzantă
Aproape orice glumă are același truc: creierul se așteaptă la ceva, iar gluma îi dă altceva, neașteptat, dar care are totuși sens. Când creierul prinde surpriza, râzi.
Dacă surpriza nu are niciun sens, nu e amuzant, e doar ciudat. Iar dacă știi deja poanta, surpriza dispare.
Psihologii numesc ideea asta teoria nepotrivirii. Nu explică chiar toate râsetele, de exemplu pe cel de la gâdilat.
Și mai e un râs, urât: când râzi de cineva, nu cu cineva. Dacă cel de care se râde nu râde și el, nu mai e glumă. Râsul care apropie oamenii e cel la care râd toți.
Fapt sau legendă?
„Doar oamenii râd.”
„Râsul vindecă bolile.”
„„Am râs până m-a durut burta” poate fi adevărat.”
Experiment: jurnalul râsului
Nu se știe încă
Gâdilatul e un mister vechi. Aristotel se întreba deja de ce nu ne putem gâdila singuri. Azi știm de ce gâdilatul tău nu merge pe tine, dar nu știm de ce atingerea altcuiva pe tălpi sau la subraț pornește tocmai râsul. Unii cred că e un joc care i-a învățat pe pui să-și apere locurile sensibile. Nu e dovedit.
Testul lui Kokodel
- Provine R. R. Laughter: A Scientific Investigation. Viking, 2000.
- Panksepp J., Burgdorf J. „Laughing” rats and the evolutionary antecedents of human joy? Physiology & Behavior 79, 2003.
- Davila Ross M., Owren M. J., Zimmermann E. Reconstructing the evolution of laughter in great apes and humans. Current Biology 19, 2009.
- Blakemore S.-J., Wolpert D. M., Frith C. D. Central cancellation of self-produced tickle sensation. Nature Neuroscience 1, 1998.